Părinți violenți. De unde vine violența împotriva propriilor copii

 

„O persoană încearcă să se impună prin teamă atunci când nu se simte demnă de respect” (Isabelle Filliozat-Nu există părinte perfect)

Cu câteva luni în urmă, o mamă a venit în cancelarie, împreună cu fiica ei, eleva noastră. Ne-a povestit, profesorilor prezenți în acel moment, deși nu era pauză și nu a invitat-o nimeni să vorbească, câte este de nemulțumită de fiica ei adolescentă.

Era furioasă, frustrată, se credea neînțeleasă și în tot dialogul a țipat. Nu reușea să-și domolească nici vocea, nici furia. Spre și mai marea disperare a mamei, profesorii au avut doar cuvinte de laudă la adresa elevei. Catalogul a confirmat spusele noastre.

Mama a fost însă de neclintit. Pentru ea, adolescenta era cel mai rău copil din lume.

M-am gândit atunci ce îi face pe părinți să devină atât de violenți față de proprii copii. Doar faptul că adolescența aduce „problemele adolescenței”? Cum să-ți umiliști și să-ți denigrezi copilul în fața unor necunoscuți, adică noi, profesorii din cancelarie, când nu ai proceda niciodată astfel cu un alt copil, să zicem al prietenilor, rudelor sau al unor cunoscuți?

Moștenirea

Noi, ca popor, am moștenit o educație violentă. Așa au fost educați părinții, bunicii, așa am fost educați și noi.

Nu mă refer aici doar la violența fizică sau verbală, adică am fost bătuți, umiliți, pedepsiți, am suportat interdicții, etc.

Vreau să abordăm o alta formă de violență, cea psihologică.  Adică nu ni s-a permis să ne exprimăm emoțiile.

Amintiți-vă când vă loveați, în copilărie sau chiar și mai târziu, ce se întâmpla:

• venea mama și pupa locul respectiv și spunea: a pupat mama, gata, trece;
• băieții nu plâng sau băieții mari nu plâng;
• până te măriți îți trece;
• ce urât ești când plângi;
• te vede lumea și râde de tine, nu-i frumos să plângi, etc.

Ce lipsește de aici? Empatia, înțelegerea durerii cu care ne confruntam. Părinții n-au dovedit că înțelegeau suferința noastră.

Care părinte a venit și a spus: înțeleg că te doare. Hai să stăm aici până îți trece. Știu că suferi pentru că și eu m-am lovit de multe ori și m-am durut. Ce pot să fac ca să te simți mai bine?

Poți citi mai multe despre neglijarea emoțională în articolul meu Mama nu mi-a spus niciodată „te iubesc!”

Alegerea

Mai este o formă a acestui abuz psihologic/emoțional: faptul că în copilărie nu am avut libertatea de a alege. ”Faci ce spun eu! Ce știi tu la vârsta asta!” Puține lucruri le alegeam singuri. De multe ori aveam doar impresia că noi alegem. În realitate eram influențați de ceea ce ne spuseseră părinții.

Dacă părinții repetau că trebuie să faci nu știu ce în viață și spuneau iar și iar lucrul acesta, exact în acea direcție ne duceam. Poate pentru că eram convinși că au dreptate sau pentru că voiam să le facem pe plac. Sau poate ne simțeam constrânși să facem cum spuneau ei.

Părinții ne considerau slabi,  incapabili să ne creionăm singuri viitorul. De aici ne-am ales cu lipsa curajului, a stimei de sine, a fricii de eșec. Țin minte cum mă gândeam eu: sunt slabă, oricum n-am să reușesc.

Este ceea ce în psihologie este numit „efectul Pygmalion” sau „profeția autoîmplinită”: ne conformăm așteptărilor pe care le au alții de la noi. Pentru că părinții mă considerau incapabilă de orice realizare, exact în acea direcție mă rostogoleam și eu.

Mai târziu am pornit pe același drum în educarea propriului copil și mi-am dat seama  că repetam ce au făcut părinții mei cu mine.

Părinți violenți

Dacă adunăm toate comportamentele părinților noștri descrise mai sus, înțelegem de ce, când ajungem părinți, suntem la rândul nostru violenți cu copiii noștri.

Psihoterapeuta și autoarea franceză Isabelle Filliozat explică în cartea „Nu există părinte perfect” de unde vine violența părinților: „compulsia de a umili, a devaloriza, a judeca, a lovi este o proiectare asupra copilului a unor furii reprimate în propria noastră copilărie. Furia originală este sporită de tensiunea, frustrarea, umilința de a nu o fi putut exprima. Poate deveni mânie și ură atunci când amintește tăcerile forțate din trecutul nostru.”

Orice furie reprimată în familie, la serviciu, în viața zilnică, se va descărca asupra copilului doar pentru că el are un statut inferior. Cu cât părintele devine mai autoritar, cu atât copilul trebuie să se apere mai mult pentru a-și păstra identitatea.

Copilul rebel

Un copil care se împotrivește părinților este considerat un rebel. Dar el nu ajunge rebel de bunăvoie, ci doar pentru a se apăra.

Părinții au de-a face cu adolescenți rebeli și dau vina, în primul rând pe anturaj. Cea mai mare vină o poartă tocmai părinții. De cele mai multe ori ei au intenții bune și-i dau permanent sfaturi adolescentului pentru a-l conștientiza asupra pericolelor din jur. Când aceste sfaturi sunt date cu autoritate și ele devin reguli absolute și rigide, adolescentul nu se simte nici pe departe protejat sau ocrotit de grija părintească. El se simte umilit, neputincios, considerat inferior și incapabil.

Comportamentul rebel are întotdeauna o cauză. Trebuie să descoperi care este. La fel e și cu notele proaste la școală. Dacă nu descoperi care e cauza lor, copilul le va lua în continuare.

Insulta

Părinții violenți folosesc și violența verbală asupra copiilor (țipetele, insultele). Deși este proiectată asupra copilului, ea nu are neapărat legătură cu acesta. Comportamentul copilului este doar declanșatorul.

Insulta este datorată unei răni dureroase din interiorul nostru. Insultăm pentru a face să amuțească această rană.

Cum „se nasc” părinți violenți

Mama

Toate mamele au o perioadă obositoare după ce nasc. Treptat devin tot mai obosite și dacă nu sunt ajutate ajung la depresie. În acest moment încep să țipe, să pedepsească, chiar să lovească, cu un cuvânt, devin violente.

Tata

Când au un copil mic, tații încep să întârzie acasă. Ei evită să treacă prin ce trec mamele. Ei pot alege. Dar pot declanșa violența soției când încep să dea sfaturi. Mama se va simți devalorizată și treptat gradul ei de nemulțumire și de violență va crește.

Sindromul premenstrual

Este un declanșator de violență lunară, manifestată de femeie asupra copilului, pentru că el este cel care este cel mai aproape.

Problemele cotidiene

Dificultăți financiare, pierderea locului de muncă, boală, decesul cuiva apropiat, etc. ne pot duce la pierderea controlului asupra emoțiilor, mai ales atunci când nu le putem exprima. Și nu le putem exprima pentru că așa am fost învățați de către părinții noștri.

Propriile răni

Cât timp rănile din copilăria noastră nu sunt vindecate, creierul nostru folosește un mecanism de apărare: el evită să trezească amintirile pentru ca noi să nu suferim din nou. În final ne dăm seama că repetăm aceleași comportamente pe care părinții noștri le-au avut față de noi.

Martor la acte de violență

Copilul care a fost martor la acte de violență a suferit la fel de mult ca victima. El va avea tendința de a repeta această violență fie ca autor, fie ca victimă.

Competiția

Unii părinți nu permit propriilor copii să-i depășească și devin violenți pentru a-i menține pe aceștia într-o stare de inferioritate.

Tradiția familiei

Există și opusul competiției: copii vor să aibă rezultate slabe la școală pentru a păstra tradiția familiei.

Răzbunarea

Putem deveni părinți violenți față de proprii copii pentru a ne răzbuna pe propria noastră copilărie. Când am fost răniți, jigniți, umiliți în copilărie, am păstrat aceste frustrări și am dezvoltat resentimente pentru că atunci n-am putut protesta, n-am putut spune nimic, am fost nevoiți să tăcem.

6 soluții ca să nu mai fim părinți violenți

E simplu să spunem că mediul în care am trăit ne influențează propria viață. E parțial adevărat pentru că putem schimba lucrurile.

Autoobservația

Presupune să ne observăm fără să ne judecăm. Să observăm ce fapte îl pot răni pe copil. Să manifestăm respect și afecțiune.

Când analizăm o faptă să analizăm corect care este vinovăția noastră pentru că, uneori ne învinovățim pentru ceea ce nu a depins de noi.

Ascultă-l pe copil

Unii părinți se duc în camera copilului și îl întreabă de ce e nemulțumit. Îi spun apoi că au făcut totul pentru el, că s-au sacrificat și el nu le aduce nicio mulțumire. Nu e o abordare fericită.

Copilul va vorbi despre nemulțumirile lui dacă suntem în aceeași direcție cu el, adică în mașină sau la o plimbare. La fel putem deschide discuția dacă facem unele activități împreună la bucătărie, în grădină, în curte, etc.

Când reușiți să stabiliți o comunicare cu copilul, evitați să faceți comentarii. Gândiți-vă la sentimentele lui și încercați să fiți empatici. Folosiți cuvinte care să-i demonstreze că sunteți acolo și sunteți alături de el: te înțeleg, probabil ești furios pentru că…, cred că îți este greu, ai dreptate să fii nefericit pentru că…

Folosește cuvinte de iubire

E greu să adresezi astfel de cuvinte atunci când nici tu nu le-ai auzit în copilărie. De aceea s-ar putea să nu sune natural.

Mă iubesc pe mine însumi/însămi

E un pricipiu simplu: când ne iubim pe noi înșine, facem lucruri care ne fac fericiți pe noi înșine. Atunci putem dărui dragoste și celor din jur. Dacă noi suntem nemulțumiți de situația în care ne aflăm, suntem plini de resentimente, ranchiună, nemulțumire, poate oboseală, cum putem dărui dragoste și înțelegere celor din jur?!

Câte mame nu se sacrifică pentru copii și soț și târziu își dau seama că au trăit o viață nefericită, iar cei pentru care s-au sacrificat nu le sunt recunoscători?

Vindecarea copilului interior

O metodă ar fi vizualizarea, dar ea necesită un îndrumător.

O altă metodă mai la îndemână este să-i scrii o scrisoare copilului care ai fost. Să-i spui că îl iubești, că îl vei sprijini mereu, că vei fi alături de el, să-i vorbești despre cei din jur și despre lume.

Cere-ți scuze!

Când îți dai seama că nu te-ai mai controlat și ai țipat la copil, cere-ți scuze. Explică-i faptul că erai supărată dinainte pentru că… Știu că nu e ușor pentru că părinții noștri nu făceau asta. Dar gândește-te că astfel poți avea o relație frumoasă cu copilul tău.

Și nu uita: niciodată nu e prea târziu să-ți îmbunătățești relația cu copilul tău! Începe azi!

Îți este util ce am scris în acest articol? Poți lăsa un comentariu la sfârșit în care să îmi spui părerea ta.

Pentru a afla mai multe despre mine, accesează paginile Acasă sau Servicii.

Cărți de parenting

Îți recomand și câteva cărți de parenting pe care eu le-am citit și am învățat multe lucruri utile despre cum să ne creștem copiii:

• Janet Lansburi – Nu există copii răi
• Isabelle Filliozat – Nu există părinte perfect
• Jasmin Lee Cori – Mamă, tu unde erai atunci?
• Philippa Perry – Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri
• Olivier Revol – Sunt părinte de adolescent
• Adele Faber, Elaine Mazlish – Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat
• Dr. Scott P. Sells – Adolescenți scăpați de sub control

Îți doresc o zi plină de soare și zâmbete!

Cezarina Nicodei