Etichetă: educație

Părinți violenți. De unde vine violența împotriva propriilor copii

cezarinanicodei
5/5 - (42 votes)

 

„O persoană încearcă să se impună prin teamă atunci când nu se simte demnă de respect” (Isabelle Filliozat-Nu există părinte perfect)

Cu câteva luni în urmă, o mamă a venit în cancelarie, împreună cu fiica ei, eleva noastră. Ne-a povestit, profesorilor prezenți în acel moment, deși nu era pauză și nu a invitat-o nimeni să vorbească, câte este de nemulțumită de fiica ei adolescentă.

Era furioasă, frustrată, se credea neînțeleasă și în tot dialogul a țipat. Nu reușea să-și domolească nici vocea, nici furia. Spre și mai marea disperare a mamei, profesorii au avut doar cuvinte de laudă la adresa elevei. Catalogul a confirmat spusele noastre.

Mama a fost însă de neclintit. Pentru ea, adolescenta era cel mai rău copil din lume.

M-am gândit atunci ce îi face pe părinți să devină atât de violenți față de proprii copii. Doar faptul că adolescența aduce „problemele adolescenței”? Cum să-ți umiliști și să-ți denigrezi copilul în fața unor necunoscuți, adică noi, profesorii din cancelarie, când nu ai proceda niciodată astfel cu un alt copil, să zicem al prietenilor, rudelor sau al unor cunoscuți?

Moștenirea

Noi, ca popor, am moștenit o educație violentă. Așa au fost educați părinții, bunicii, așa am fost educați și noi.

Nu mă refer aici doar la violența fizică sau verbală, adică am fost bătuți, umiliți, pedepsiți, am suportat interdicții, etc.

Vreau să abordăm o alta formă de violență, cea psihologică.  Adică nu ni s-a permis să ne exprimăm emoțiile.

Amintiți-vă când vă loveați, în copilărie sau chiar și mai târziu, ce se întâmpla:

  • venea mama și pupa locul respectiv și spunea: a pupat mama, gata, trece;
  • băieții nu plâng sau băieții mari nu plâng;
  • până te măriți îți trece;
  • ce urât ești când plângi;
  • te vede lumea și râde de tine, nu-i frumos să plângi, etc.

Ce lipsește de aici? Empatia, înțelegerea durerii cu care ne confruntam. Părinții n-au dovedit că înțelegeau suferința noastră.

Care părinte a venit și a spus: înțeleg că te doare. Hai să stăm aici până îți trece. Știu că suferi pentru că și eu m-am lovit de multe ori și m-am durut. Ce pot să fac ca să te simți mai bine?

Poți citi mai multe despre neglijarea emoțională în articolul meu Mama nu mi-a spus niciodată „te iubesc!”

Alegerea

Mai este o formă a acestui abuz psihologic/emoțional: faptul că în copilărie nu am avut libertatea de a alege. ”Faci ce spun eu! Ce știi tu la vârsta asta!” Puține lucruri le alegeam singuri. De multe ori aveam doar impresia că noi alegem. În realitate eram influențați de ceea ce ne spuseseră părinții.

Dacă părinții repetau că trebuie să faci nu știu ce în viață și spuneau iar și iar lucrul acesta, exact în acea direcție ne duceam. Poate pentru că eram convinși că au dreptate sau pentru că voiam să le facem pe plac. Sau poate ne simțeam constrânși să facem cum spuneau ei.

Părinții ne considerau slabi,  incapabili să ne creionăm singuri viitorul. De aici ne-am ales cu lipsa curajului, a stimei de sine, a fricii de eșec. Țin minte cum mă gândeam eu: sunt slabă, oricum n-am să reușesc.

Este ceea ce în psihologie este numit „efectul Pygmalion” sau „profeția autoîmplinită”: ne conformăm așteptărilor pe care le au alții de la noi. Pentru că părinții mă considerau incapabilă de orice realizare, exact în acea direcție mă rostogoleam și eu.

Mai târziu am pornit pe același drum în educarea propriului copil și mi-am dat seama  că repetam ce au făcut părinții mei cu mine.

Părinți violenți

Părinți violenți

Dacă adunăm toate comportamentele părinților noștri descrise mai sus, înțelegem de ce, când ajungem părinți, suntem la rândul nostru violenți cu copiii noștri.

Psihoterapeuta și autoarea franceză Isabelle Filliozat explică în cartea „Nu există părinte perfect” de unde vine violența părinților: „compulsia de a umili, a devaloriza, a judeca, a lovi este o proiectare asupra copilului a unor furii reprimate în propria noastră copilărie. Furia originală este sporită de tensiunea, frustrarea, umilința de a nu o fi putut exprima. Poate deveni mânie și ură atunci când amintește tăcerile forțate din trecutul nostru.”

Orice furie reprimată în familie, la serviciu, în viața zilnică, se va descărca asupra copilului doar pentru că el are un statut inferior. Cu cât părintele devine mai autoritar, cu atât copilul trebuie să se apere mai mult pentru a-și păstra identitatea.

Copilul rebel

Un copil care se împotrivește părinților este considerat un rebel. Dar el nu ajunge rebel de bunăvoie, ci doar pentru a se apăra.

Părinții au de-a face cu adolescenți rebeli și dau vina, în primul rând pe anturaj. Cea mai mare vină o poartă tocmai părinții. De cele mai multe ori ei au intenții bune și-i dau permanent sfaturi adolescentului pentru a-l conștientiza asupra pericolelor din jur. Când aceste sfaturi sunt date cu autoritate și ele devin reguli absolute și rigide, adolescentul nu se simte nici pe departe protejat sau ocrotit de grija părintească. El se simte umilit, neputincios, considerat inferior și incapabil.

Comportamentul rebel are întotdeauna o cauză. Trebuie să descoperi care este. La fel e și cu notele proaste la școală. Dacă nu descoperi care e cauza lor, copilul le va lua în continuare.

Insulta

Părinții violenți folosesc și violența verbală asupra copiilor (țipetele, insultele). Deși este proiectată asupra copilului, ea nu are neapărat legătură cu acesta. Comportamentul copilului este doar declanșatorul.

Insulta este datorată unei răni dureroase din interiorul nostru. Insultăm pentru a face să amuțească această rană.

Cum „se nasc” părinți violenți

Mama

Toate mamele au o perioadă obositoare după ce nasc. Treptat devin tot mai obosite și dacă nu sunt ajutate ajung la depresie. În acest moment încep să țipe, să pedepsească, chiar să lovească, cu un cuvânt, devin violente.

Tata

Când au un copil mic, tații încep să întârzie acasă. Ei evită să treacă prin ce trec mamele. Ei pot alege. Dar pot declanșa violența soției când încep să dea sfaturi. Mama se va simți devalorizată și treptat gradul ei de nemulțumire și de violență va crește.

Sindromul premenstrual

Este un declanșator de violență lunară, manifestată de femeie asupra copilului, pentru că el este cel care este cel mai aproape.

Problemele cotidiene

Dificultăți financiare, pierderea locului de muncă, boală, decesul cuiva apropiat, etc. ne pot duce la pierderea controlului asupra emoțiilor, mai ales atunci când nu le putem exprima. Și nu le putem exprima pentru că așa am fost învățați de către părinții noștri.

Propriile răni

Cât timp rănile din copilăria noastră nu sunt vindecate, creierul nostru folosește un mecanism de apărare: el evită să trezească amintirile pentru ca noi să nu suferim din nou. În final ne dăm seama că repetăm aceleași comportamente pe care părinții noștri le-au avut față de noi.

Martor la acte de violență

Copilul care a fost martor la acte de violență a suferit la fel de mult ca victima. El va avea tendința de a repeta această violență fie ca autor, fie ca victimă.

Competiția

Unii părinți nu permit propriilor copii să-i depășească și devin violenți pentru a-i menține pe aceștia într-o stare de inferioritate.

Tradiția familiei

Există și opusul competiției: copii vor să aibă rezultate slabe la școală pentru a păstra tradiția familiei.

Răzbunarea

Putem deveni părinți violenți față de proprii copii pentru a ne răzbuna pe propria noastră copilărie. Când am fost răniți, jigniți, umiliți în copilărie, am păstrat aceste frustrări și am dezvoltat resentimente pentru că atunci n-am putut protesta, n-am putut spune nimic, am fost nevoiți să tăcem.

Părinți violenți

6 soluții ca să nu mai fim părinți violenți

E simplu să spunem că mediul în care am trăit ne influențează propria viață. E parțial adevărat pentru că putem schimba lucrurile.

Autoobservația

Presupune să ne observăm fără să ne judecăm. Să observăm ce fapte îl pot răni pe copil. Să manifestăm respect și afecțiune.

Când analizăm o faptă să analizăm corect care este vinovăția noastră pentru că, uneori ne învinovățim pentru ceea ce nu a depins de noi.

Ascultă-l pe copil

Unii părinți se duc în camera copilului și îl întreabă de ce e nemulțumit. Îi spun apoi că au făcut totul pentru el, că s-au sacrificat și el nu le aduce nicio mulțumire. Nu e o abordare fericită.

Copilul va vorbi despre nemulțumirile lui dacă suntem în aceeași direcție cu el, adică în mașină sau la o plimbare. La fel putem deschide discuția dacă facem unele activități împreună la bucătărie, în grădină, în curte, etc.

Când reușiți să stabiliți o comunicare cu copilul, evitați să faceți comentarii. Gândiți-vă la sentimentele lui și încercați să fiți empatici. Folosiți cuvinte care să-i demonstreze că sunteți acolo și sunteți alături de el: te înțeleg, probabil ești furios pentru că…, cred că îți este greu, ai dreptate să fii nefericit pentru că…

Folosește cuvinte de iubire

E greu să adresezi astfel de cuvinte atunci când nici tu nu le-ai auzit în copilărie. De aceea s-ar putea să nu sune natural.

Mă iubesc pe mine însumi/însămi

E un pricipiu simplu: când ne iubim pe noi înșine, facem lucruri care ne fac fericiți pe noi înșine. Atunci putem dărui dragoste și celor din jur. Dacă noi suntem nemulțumiți de situația în care ne aflăm, suntem plini de resentimente, ranchiună, nemulțumire, poate oboseală, cum putem dărui dragoste și înțelegere celor din jur?!

Câte mame nu se sacrifică pentru copii și soț și târziu își dau seama că au trăit o viață nefericită, iar cei pentru care s-au sacrificat nu le sunt recunoscători?

Vindecarea copilului interior

O metodă ar fi vizualizarea, dar ea necesită un îndrumător.

O altă metodă mai la îndemână este să-i scrii o scrisoare copilului care ai fost. Să-i spui că îl iubești, că îl vei sprijini mereu, că vei fi alături de el, să-i vorbești despre cei din jur și despre lume.

Cere-ți scuze!

Când îți dai seama că nu te-ai mai controlat și ai țipat la copil, cere-ți scuze. Explică-i faptul că erai supărată dinainte pentru că… Știu că nu e ușor pentru că părinții noștri nu făceau asta. Dar gândește-te că astfel poți avea o relație frumoasă cu copilul tău.

Și nu uita: niciodată nu e prea târziu să-ți îmbunătățești relația cu copilul tău! Începe azi!

Îți este util ce am scris în acest articol? Poți lăsa un comentariu la sfârșit în care să îmi spui părerea ta.

Pentru a afla mai multe despre mine, accesează paginile Acasă sau Servicii.

Cărți de parenting

Îți recomand și câteva cărți de parenting pe care eu le-am citit și am învățat multe lucruri utile despre cum să ne creștem copiii:

  • Janet Lansburi – Nu există copii răi
  • Isabelle Filliozat – Nu există părinte perfect
  • Jasmin Lee Cori – Mamă, tu unde erai atunci?
  • Philippa Perry – Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri
  • Olivier Revol – Sunt părinte de adolescent
  • Adele Faber, Elaine Mazlish – Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat
  • Dr. Scott P. Sells – Adolescenți scăpați de sub control

Îți doresc o zi plină de soare și zâmbete!

Cezarina Nicodei

← Înapoi

Mulțumesc pentru răspuns. ✨

Copilul mic nu te ascultă? Stabilește limite!

cezarinanicodei
5/5 - (35 votes)

Copilul mic

Copilul mic are un comportament neadecvat

din două motive:

  1. pentru că vrea să devină independent;
  2. pentru că părinții nu au stabilit limite clare privind ce îi este permis și ce nu îi este permis.

„Bătaia este ruptă din rai”

Așa ne-au educat părinții noștri pentru că așa au fost și ei educați. Mă gândesc la Creangă, educația însemna bătaie. Așa au crescut bunicii noștri și părinții lor și tot așa.

Această „educație” a dus o stimă de sine scăzută, suntem ezitanți, frustrați, ne este greu să spunem „Nu” când vrem să facem asta, ne este greu să ne exprimăm sentimentele și ne este greu să ne apărăm punctul de vedere.

Educația prin frică și teroare nu este educație, este dresaj! Putem să rupem cercul acesta și să ne educăm efectiv copiii prin colaborare, cu dragoste și înțelegere.

Probabil ai să zâmbești. Dacă ai un copil mic sau ai trecut prin procesul de creștere al unui copil și îți amintești cum e să fii nedormit, la capătul puterilor și la capătul răbdării, în urletele și țipetele copilului mic, desigur cel mai greu lucru pe care îl poți face e să fii calm! Așa este. Singura opțiune când ai un copil mic este să nu ajungi în situația aceasta.

Și nevoile părinților contează

Vreau să vin în ajutorul părinților care au copii mici, cu mai multe sugestii despre cum puteți să creșteți copilul mic cu cât mai puțin stres. Și eu am trecut prin această perioadă și nu mi-a fost ușor.

Janet Lansbury în cartea „Nu există copii răi” vorbește despre educarea cu blândețe a copilului mic. Dacă aplicăm câteva din sfaturile ei, de la bun început, multe dintre ele vor funcționa. Dacă încercăm să apelăm la ele când deja copilul mic și-a instaurat supremația în familie, probabil că ele vor fi mult mai greu de aplicat.

Ca părinți, facem multe sacrificii pentru copiii noștri. Dar nu trebuie să renunțăm la tot ca să-l facem pe copil fericit, pentru că vom deveni noi nefericiți, nemulțumiți și frustrați. Trebuie să ne gândim și la limitele noastre.

Blândețe nu înseamnă să tolerăm orice și să devenim terorizați de propriul copil mic. Dacă facem asta, el va avea o părere falsă despre ce înseamnă educație și așteptări nerealiste de la viață. Va fi mereu convins că totul i se cuvine și se va lovi de dezamăgiri și neîmpliniri.

Perioadele de criză la copii

  • la 2 ani, când copilul mic lovește cu mâinile, picioarele, mușcă, țipă, plânge, se smiorcăie, refuză să facă ce i se spune, manifestă respingere și rezistență la orice, eventual spune „te urăsc”;
  • adolescența. Câteva dintre problemele cu care se confruntă adolescenții le găsești în articolul meu Problemele adolescentilor. 20 de sfaturi de la un psihiatru.
  • perioade intermediare: 4 ani, 6 ani și preadolescența care începe pe la 9 ani.

E nevoie de limite

Trebuie să-i învățam pe copiii mici ce au voie să facă și ce nu au voie să facă. Ei au nevoie de limite clare  pentru a simți siguranță, confort și încredere în părinți. Un copil nu se simte liber dacă granițele nu sunt clar delimitate.

Pedagogul Janet Gonzalez-Mena face următoarea analogie pentru a descrie nevoia de limite a unui copil: să ne imaginăm că trecem cu mașina peste un pod pe timp de noapte. Dacă podul nu are balustrade, vom conduce încet și cu teamă. Dar dacă vedem balustradele de o parte și de alta, putem conduce pe pod cu încredere și ușurință. Așa se simte copilul mic în privința limitelor din mediul său înconjurător.

Janet Lansbury spune în cartea menționată mai sus: „copiii crescuți fără limite ferme și consecvente sunt nesiguri și plictisiți de viață. Încărcați cu prea multe decizii de luat și prea multă putere, ratează libertatea plină de voioșie pe care o merită fiecare copil.”

Haideți să ne gândim cum ar fi să trăim într-o lume fără legi sau reguli. Am mai reuși să ne asigurăm traiul? Cât am reuși să supraviețuim în haosul din jurul nostru? Societatea a evoluat și s-a dezvoltat pentru că la baza ei stau tocmai legi, norme și reguli. Un copil care face ce vrea trăiește într-un haos, el trebuie să facă mereu alegeri pentru a-și asigura supremația în familie.

Vârsta nu-i permite asta. Va obosi, va fi tot mai nervos și mai nefericit. Nu-i facem bine copilului mic dacă îl lăsăm să decidă el ce vrea să facă.

Magda Gerber spune: „lipsa disciplinei nu este bunătate, este neglijență.”Pasivitatea părinților este una din cauzele eșecului în educație.

Cum stabilim limite

Copilul mic

Stabilim o rutină zilnică

Bebelușul trebuie să știe la ce să se aștepte: când mănâncă, se joacă, doarme, face baie, etc.

Comunicăm direct, sincer, la persoana I

Părinții se autodenumesc mami și  tati. Când spuneți mami nu vrea să fie lovită nu transmiteți un mesaj clar pentru bebeluș.

Nu spuneți doar NU

Adăugați o scurtă explicație: nu-l lovi pe fratele tău pentru că îl doare.

Stabiliți din timp limite

Când nu vreți ca cel mic să facă ceva folosiți expresia cheie Nu-ți dau voie.  Spusă pe un ton blând dar hotărât. Sau Nu pot să-ți dau voie, Nu vreau ca tu să….

Folosireea acestor cuvinte îi arată cel mai clar copilului ce are voie să facă/ce îi este permis și ce nu are voie să facă.

Facem ceea ce spunem

Trecem cu blândețe la fapte. Când un copil aruncă mâncarea din farfurie, îl anunțăm că masa s-a încheiat și luăm farfuria. Dacă plânge, îi spunem că vom mânca din nou, în curând.

Dacă nu vrea să se îmbrace ca să mergem în parc, rămânem acasă.

Nu distrageți atenția unui copil când acesta plânge

Va înțelege că a fost manipulat și nu vrem asta. Întrebați-l direct ce vrea, pe un ton cât se poate de blând. S-ar putea ca țipetele să nu aibă nicio legătură cu situația în care vă aflați. Îți voi spune mai jos din ce cauze poate să plângă copilul mic.

Predicile și mustrările nu-l fac pe copil să înțeleagă ce a greșit

Dacă spuneți, de exemplu, Nu e frumos să lovești pisica, loviturile pot să o doară. Nu o mai lovi, bine? Copilul nu înțelege ce vreți de la el.

Spuneți simplu: Te rog să nu lovești pisica pentru că o doare.

Amintiți-vă când părinții voștri vă țineau o predică interminabilă despre orice. Avea efect? Cu siguranță, nu.

Nu pedepsiți copilul pentru că plânge

Copilul mic plânge din multe motive:

  • trebuie să-și exteriorizeze emoțiile și plânge, dă din mâini și din picioare și multe alte comportamente pe care nici el nu și le înțelege. Janet Lansbury consideră că ele se datorează unui decalaj între dezvoltarea cortexului prefrontal, imatur și emoțiile copilăriei. Adică el este copleșit de emoții mai mari decât le poate face față;
  • este obosit, flămând sau murdar;
  • vrea să ne atragă atenția;
  • nu înțelege ce îi cerem, ce vrem de la el.

Nu aplicați pedepse fizice

Ele au ca efect frica, resentimentele, neîncrederea, mânia și lipsa de speranță. Îl fac pe copil să-și interiorizeze furia sau rușinea și duc la izolare și lipsă de încredere. Ele îl pot face pe copil să devină violent.

Limitați accesul la televizor, smartphone, Ipad

Toate device-urile suprastimulează copilul.

Cum să vorbim cu copiii mici

Janet Lansbury vine cu următoarele sugestii:

  1. Vorbiți normal, ținând cont de câteva reguli:
  • nu imitați cuvintele pe care ei le stâlcesc. Gândiți-vă cât v-ar deranja ca cineva, cu care vorbiți, să se maimuțărească imitându-vă, când pronunțați greșit un cuvânt;
  • folosiți propoziții scurte;
  • vorbiți rar;
  • faceți pauze după fiecare propoziție pentru a-i da timp copilului să vă înțeleagă.

2. Folosiți Da în loc de Nu. Păstrați Nu pentru când spuneți Nu îți dau voie să…

De exemplu, spuneți Vreau să stai liniștit lângă mine în loc de  Nu mai sări (alerga) în jurul meu.

3. Folosiți dubla alegere pentru a-i lăsa copilului posibilitatea de a alege. Este poate cea mai bună tehnică pentru a-l determina pe copil să facă ceva.

Vrei să pui jucăriile pe raft sau în cutie?

Vrei să schimbăm scutecul acum sau peste zece minute?

Vrei să te încalț întâi cu piciorul drept sau cu cel stâng?

Te urci singur în scaunul din mașină sau ai nevoie de ajutor?

Atenție! Nu puneți întrebări care pot fi copleșitoare pentru copil: Ce vrei să mănânci la cină? sau Cu ce te îmbraci astăzi? E mai simplu să întrebați: Te îmbraci cu tricoul alb sau cu cel verde?

Și nu oferiți opțiuni false: Mergem astăzi la bunica? Ce faceți dacă spune NU!?

4. Nu presupuneți emoțiile copilului (Ți-e frică să te dai în carusel?). Spuneți doar ceea ce știți cu siguranță (Se pare că ești deranjat de carusel. Vrei să te iau în brațe?)

De ce nu ne ascultă copiii mici

Copilul mic

  1. Se simt deconectați de părinți pentru că au fost pedepsiți, manipulați, se cred neînțeleși, sau părinții au dat dovadă de frică, ezitare sau frustrare când au impus limitele;
  2. Lipsa de consecvența a părinților în a face ceea ce spun;
  3. Părinții sunt neconvingători;
  4. Dau prea multe ordine, sau multe alegeri, sau prea multă libertate copilului mic;
  5. copilul are ceva mai bun de făcut.

A ne iubi copilul nu înseamnă să facem tot ce vrea el. Trebuie să impunem limite și să spunem NU. În caz contrar, opoziția copilului va persista și părintele va deveni tot mai furios și mai frustrat.

Mulți părinți nu impun limite deoarece se tem de reacția negativă  a copilului mic și de izbucnirile lui. Adevărul este exact opus: limitele asigură siguranța emoțională a copilului.

Pe măsură ce crește, copilul are tot mai multă nevoie de limite.

Și câteva exemple care sper că te vor ajuta:

  • când plânge sau țipă, spune-i: Nu te pot înțelege atunci când țipi. Te rog oprește-te și vorbește cu mine, spune-mi ce dorești.
  • când folosește cuvinte urâte: E un cuvânt urât. Te rog să nu-l mai folosești.
  • când vrea în brațe: Vrei să te iau în brațe? Acum nu pot, dar am să stau cu tine după ce termin de spălat vasele.

În concluzie, copilul mic trebuie să-și exprime emoțiile prin plâns, țipete, și alte manifestări. Trebuie să acceptăm emoțiile negative pentru că sunt normale la vârsta lui. Dar nu trebuie să acceptăm comportamentele negative. Dacă atunci când într-o izbucnire de plâns ne lovește, îi prindem mânuțele și îi spunem pe un ton calm și hotărât: nu-ți dau voie să mă lovești pentru că mă doare!

Dacă vrei să afli mai multe despre mine, poți vizita pagina Acasă. Dacă vrei să-mi împărtășești problemele cu care te confrunți și vrei să găsim o soluție, accesează paginile Contact sau Servicii.

Cărți de parenting

pe care îți recomand să le citești:

  • Janet Lansburi – Nu există copii răi
  • Philippa Perry – Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri
  • Olivier Revol – Sunt părinte de adolescent
  • Adele Faber, Elaine Mazlish – Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat
  • Dr. Scott P. Sells – Adolescenți scăpați de sub control

Să ai o zi plină de zâmbete!

                                 Cezarina Nicodei

 

Poți fi mai bun decât părinții tăi

cezarinanicodei
4.9/5 - (30 votes)

 

Adolescența

„Cum să crești un copil sigur de sine”

Multe dintre dificultățile pe care le întâmpină copiii noștri și multe dintre dificultățile pe care le avem noi, ca adulți, își au originea în copilărie. Nu doar în primii ani de viață, ci în primele luni de viață sau chiar în perioada intrauterină.

Acesta este rezultatul cercetărilor psihiatrului pediatric britanic John Bowlby și ale psihologului canadiană Mary Ainsworth. Ei au fundamentat Teoria atașamentului, devenită o disciplină de sine stătătoare și nu doar o componenntă a psihanalizei.

Această teorie a fost dezvoltată de psihoterapeuții Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell, în lucrarea Cum să crești un copil sigur de sine.

Un copil fără atașament securizant

Când unui copil i-a lipsit atașamentul securizant, el se confruntă cu:

  • Dificultăți la școală;
  • Prietenii nesincere și de scurtă durată;
  • Probleme de sănătate;
  • Gestionează mai greu experiențele emoționale.

Când o persoană nu a avut parte de un atașament securizant, se va confrunta cu:

  • Lipsa încrederii în sine;
  • Performanțe slabe la muncă sau muncă în exces;
  • Probleme de sănătate legate de stress;
  • Vitalitate fizică scăzută (se plâng adesea că se simt obosiți);
  • Relații intime nesatisfăcătoare;
  • Își doresc să fie cei mai buni părinți dar nu știu cum.

Educația transmisă din generație în generație

Așa cum am menționat și în articolul „10 pași pentru îmbunătățirea comunicării cu copilul tău”, la noi în țară educația este preluată din generație în generație.

Lucrurile s-au schimbat, avem informații, copiii noștri sunt informați, putem crește copii care să fie fericiți nu nehotărâți, timizi, fără încredere în ei, sau care devin fie depresivi, fie agresivi și violenți. Poți fi mai bun decât părinții tăi!

Să nu ne criticăm părinții pentru modul în care ne-au crescut deoarece au făcut tot ce au putut cu cunoștințele pe care le aveau atunci. Dar este responsabilitatea noastră să citim, să învățăm, să descoperim modele actuale de educație, care sunt mult mai eficiente.

Poți fi mai bun decât părinții tăi

 

Dacă ne dorim tot ce e mai bun pentru copiii noștri, haideți să oprim acest bulgăre de zăpadă al educației transmise din generație în generațies!

Copiii noștri pot dezvolta relații sociale normale, sănătoase, de durată, își pot alege o carieră într-un domeniu care să le placă, pot avea o familie fericită. Dar bazele acestui viitor le punem în primele luni de viață ale bebelușului.

Dacă mama nu este lângă bebeluș atunci când acesta plânge pentru că este ud sau flămând, hormonul stresului invadează creierul lui. Stresul declanșat de faptul că nu vine nimeni care să-i satisfacă nevoia de atașament, îl va marca negativ pe noul născut pentru tot restul vieții, nu doar în copilărie: el va fi mereu preocupat de cum să facă față pericolelor.

Această nesiguranță din copilărie va fi cauza dezamăgirilor de la vârsta adultă. Dar tu poți fi mai bun decât părinții tăi! Pentru că știi cauzele suferințelor de mai târziu.

Crescut într-o casă de copii

În orfelinate sau în medii în care nu există atașamentul dintre bebeluș și un adult, acesta devine trist, deprimat, stresat, apatic și nu se mai dezvoltă deloc.

Am avut elevi proveniți de la casele de copii. Au au un chip imobil, o fizionomie specifică. Chiar și atunci când râd, rămâne ceva imobil pe fața lor parcă nu ar reuși să antreneze toți mușchii feței.

Sunt mereu în alertă, parcă lupta lor pentru supraviețuire nu încetează nicio clipă. Înțeleg și învață mai greu și se concentrează foarte greu.

Ei sunt dovada vie că fără atașament și securitate în prima copilărie, nu pot ține pasul cu copiii de aceeași vârstă care au avut părinții alături când au fost mici.

Părinții super protectori

La polul opus sunt părinții super protectori, dar și acești copii vor întâmpina mai târziu probleme de adaptare pentru că le va fi dificil să se descurce în situații din viața zilnică și să ia decizii.

Și încă ceva: a-i spune mereu unui copil că este cel mai bun, nu-i va crește încrederea în sine, ci-l va îndrepta spre narcisism.

Trebuie să fim obiectivi cu copiii noștri și să-i lăudăm pentru calități, dar să le explicăm că au imperfecțiuni, să le discutăm cu ei și să le acceptăm, nu să ne prefacem că nu există.

Cum se manifestă copiii care au avut parte de atașament securizant

1.     Au o stima de sine crescută;

2.     Știu că majoritatea problemelor au o soluție;

3.     Sunt optimiști;

4.     Sunt mai fericiți alături de părinți;

5.     Se înțeleg mai bine cu prietenii;

6.     Au prietenii mai solide;

7.     Știu să ceară ajutorul prietenilor;

8.     Au relații mai bune cu frații sau surorile;

9.     Au încredere în oamenii pe care îi iubesc;

10.  Dezvoltă și mențin relații sociale care ajută la susținerea sănătății individului.

Pe scurt, atașamentul securizant înseamnă că cel mic se simte în siguranță și poate explora lumea din jur sau se poate retrage pentru a se liniști.

Criza adolescenței

Întâlnesc mereu adolescenți care nu-și mai ascultă părinții, sunt agresivi fizic și verbal cu cei din jur, în cazuri extreme, pleacă de acasă.

Ne-am obișnuit să spunem că este „criza adolescenței”. E greșit, pentru că ea nu se manifestă în mod generalizat. Cu ea se confruntă adolescenții care, în copilărie, nu au simțit acest atașament securizant și de aceea nu au avut curaj să exploreze lumea, nu au avut inițiativă, dorințele lor nu au fost luate în seamă de adulții care au avut grijă de ei.

Criza adolescenței înseamnă frustrări adunate și reprimate de-a lungul copilăriei.

„Până te măriți îți trece!”

Am să readuc în discuție și un alt obicei specific culturii noastre, acel „până te măriți îți trece!”.

Când copilul se lovește, îl doare ceva, a pățit ceva și este speriat, nemulțumit, traumatizat, noi spunem: ești urâtă când plângi, băieții nu plâng, nu te mai smiorcăi, lasă că îți trece, uite că plânge și jucăria, nu mai plânge pentru că râd copiii de tine, hai să ne jucăm cu păpușa/mașinuța, vrei să mâncăm o înghețată? etc.

Pentru un copil, toate aceste mesaje îi transmit două lucruri:

1.     Că nu-i înțelegem sentimentele sau pur și simplu nu ne pasă;

2.     Că nu trebuie să-și exprime sentimentele.

 

Poți fi mai bun decât părinții tăi

Să fim empatici cu copiii noștri

Ar trebui să-i spunem copilului: te doare nu-i așa? Te înțeleg, și pe mine m-ar durea dacă aș păți asta…Adică să-i arătăm empatie, să încercăm să-l liniștim, să ne simtă lângă el nu să vadă că vrem să ignorăm cee ce simte el.

Acești copii, față de care nu manifestăm empatie, vor înțelege că teama sau tristețea sunt greșite, că ele nu trebuie exprimate, așa că, ulterior și le vor înăbuși.

La rândul lor, ca adulți, vor demonstra lipsă de înțelegere față de sentimentele celorlalți, îi vor abuza pe alții, vor avea dificultăți în a menține o relație, vor dezvolta anxietate cronică sau singurătate.

Un lucru este sigur: sentimentele de singurătate, frică, furie, neîncredere, rușine, sunt învățate foarte devreme de unii copii, datorită lipsei de înțelegere și de atașament din partea părinților și ele se transmit de la o generație la alta.

Părintele a tot știutor

Cum se poate dezvolta armonios un copil dacă părintele spune mereu: eu știu, eu am dreptate, eu am trecut prin viață, de unde să știi tu?!  Copilul se va transforma în victimă, îi va dispărea capacitatea de a lua decizii și creativitatea, nu va reuși să-și construiască încrederea în propria persoană.

Mai târziu, în relații va juca același rol de victimă. Va fi nefericit dar incapabil să înțeleagă de ce, incapabil să-și spună sentimentele și să iasă din acest rol.

Poți fi mai bun decât părinții tăi

Toți părinții întâmpină dificultăți în creșterea copiilor. Toți facem greșeli  și nu în mod intenționat. Toți facem pentru copiii noștri tot cee ce credem că este cel mai bine. Nimeni nu provoacă suferință propriului copil în mod intenționat.

Atunci când îl facem pe copil să sufere este pentru că la fel am fost crescuți și noi. Cei mai mulți dintre noi nu am simțit un atașament securizant în copilărie. Acum ne creștem copiii după tiparul după care am fost crescuți și noi.

Să ne cerem iertare

Partea bună este că aceste limitări pot fi schimbate. Orice greșeală poate fi reparată.

Putem să ne cerem iertare atunci când greșim: iartă-mă pentru că n-am stat mai mult cu tine, pentru că nu te-am ajutat atunci când…,pentru că nu te-am înțeles atunci…, pentru că nu ți-am dat dreptate sau pentru orice acțiune care provoacă suferință copilului nostru.

Nimic nu contează mai mult pentru copil decât părintele care își cere iertare. Este important să reparăm orice greșeală.

Le vom arăta astfel copiilor că le suntem aproape și că la rândul lor, pot îndrepta greșeli.

Dacă ceea ce am scris te-a făcut să te gândești la educația pe care ai primit-o și vrei să-i asiguri copilului tău șansa de a avea o viață diferită, o viață cu mai puțină frică, anxietate, cu relații interumane care să funcționeze, lasă-mi un mesaj și putem găsi împreună o cale pentru schimbare.

Cărți de parenting

Dacă vrei să citești o carte de parenting, îți recomand cartea pe care am amintit-o la începutul articolului: „Cum să crești un copil sigur de sine”, autori Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell și Philippa Perry – „Cartea pe care v-ați fi dorit să o citească părinții voștri”, un bestseller internațional.

Raport UNICEF

În țara noastră este nevoie de educație parentală deoarece, așa cum spuneam la începutul articolului, părinții noștri nu au avut cunoștințele și competențele necesare pentru a ne asigura o dezvoltare plină de siguranță și de încredere în noi înșine. La fel facem și noi, la fel vor face, la rândul lor și copiii noștri. 

Părinții noștri, bunicii noștri, nu aveau informații despre o educație „altfel” decât o primiseră la rândul lor. Dar noi avem informații și suntem răspunzători dacă nu le accesăm și refuzăm să schimbăm ceva în mentalitatea noastră învechită despre parenting.

Într-un raport publicat de UNICEF, se arată câteva din avantajele îmbunătățirii educației parentale: 

Îmbunătățim competențele parentale pentru a stimula:

  • interacțiuni pline de respect și afecțiune între părinți și copii;
  • sprijinul și oportunitățile de învățare pentru părinți și copii;
  • schimbul de experiență între părinți și susținerea reciprocă;
  • protecția împotriva pericolelor fizice;
  • nutriție și îngrijire medicală corespunzătoare.

De asemenea, copiii sunt ajutați:

  • să devină independenți;
  • să își asume responsabilitatea și să facă alegeri inteligente;
  • să se implice în activități care contribuie la dezvoltarea lor și la formarea unei stime de sine sănătoase;
  • să beneficieze de oportunitatea de a observa și socializa cu modele pozitive.

Schimbarea noastră poate schimba viitorul copiilor noștri. Haideți să o facem!!

Poți fi mai bun decât părinții tăi!

Dacă vrei să afli mai multe despre mine, accesează pagina Acasă.

Să ai o zi frumoasă!

Cezarina Nicodei

← Înapoi

Mulțumesc pentru răspuns. ✨